Proprietarii au revenit în castel abia în jurul anului 1920, pentru ca mai apoi, în 1945 aceștia să fie izgoniți, întreaga avere fiindu-le confiscată. Castelul Urmánczy domina cândva lunca Mureșului cu turnul său zvelt și volumetria jucată, compusă din mai multe volume alipite, animate de un raport plin-gol bine studiat, ce scoate în evidență funcționalitatea spațiilor interioare. Zidurile groase, așezate pe un soclu masiv de piatră, susținute în unele zone de contraforți, erau completate de acoperișul de țiglă și șindrilă străpunse de numeroase coșuri de fum, ce au dat construcției un aer ce seamănă voit cu cel al unui castel medieval. Interiorul castelului nu-și mai păstrează forma de odinioară. Cândva încăperile erau înșiruite în jurul unui impresionant hol central de tip englezesc. De aici se deschidea salonul, o încăpere cu o grădina de iarnă lungă cu vedere spre râul Mureș. În apropiere era și apartamentul proprietarilor. Saloanele bărbătești au fost situate vizavi – pe latura opusă a holului central – tot aici era sala meselor cu ieșire directă în grădină. La etaj, unde ducea o scară impozantă de lemn, erau camerele pentru copii și cele pentru oaspeți. Arhitectul castelului, Vigilio Giacomuzzi a fost inspirat de mai multe curente de stil la modă. Pe fațada de sud-est de deasupra grădinii de iarnă, se remarcă o friză ondulată secesionistă. Alte motive sunt mai aproape de formele mai geometrice ale mișcării, specifice Vienei. Notăm de exemplu brâul decorativ al turnului. Caracteristicile majore ale arhitecturii, postamentele solide din piatră aparentă, acoperișul înalt cu streașina asimetrică coborâtă și învelitoarea din șindrilă, foișorul din lemn sculptat, sunt elemente de arhitectură împrumutate de la clădirile vernaculare. Folosirea lor a devenit comună în Transilvania mai târziu, odată cu activitatea unei noi generații de arhitecți, în special al lui Károly Kós. Tinerii și bătrânul arhitect al castelului probabil au fost influențați de protagoniștii curentului Arts and Crafts finlandez.